A fost un an bun? A fost un an prost? E mai greu să vorbești despre sportul românesc decât despre vinuri. Pare mult mai la îndemână să remarci dezastrul. E ușor să vezi că după multă vreme n-am avut echipă în cupele europene la fotbal, că echipa feminină de gimnastică n-a prins finala, iar barca de 8+1 aproape s-a înecat. E statistic demonstrabil că avem mai puțini sportivi ca oricând calificați la Jocurile Olimpice din 2016.

Dar n-ar fi nedrept să scoatem asta în față? N-am minimaliza performanța superbă a echipei de handbal feminin la Mondial? E adevărat, secundele alea de infarct cu Danemarca și Norvegia ne sunt mai aproape. Dar n-ar fi păcat să uităm atât de repede victoria uluitoare a naționalei de rugby la Mondial? Sau să minimalizăm trofeele cucerite de Simona Halep și Horia Tecău? Nu i-am acorda prea puțină atenție Elizabetei Samara? Sau naționalei de fotbal, atât de hulită, uneori pe bună dreptate, de ce nu i-am aprecia acum anul calificării la Euro? Sau chiar lui Gâlcă tripla cu Steaua? Și mai sunt, să mă ierte cei lăsați pe-afară.

Avem încă eroi în sport. Trebuie doar să vrem să-i vedem. Și să-i aplaudăm.

Sunt Lucian Lipovan și mi-a făcut o plăcere deosebită să adun în slide-urile următoare 10 colegi și prieteni. 10 ziariști de sport care vă aduc aminte 10 momente esențiale din sportul românesc în 2015. Fiecare în stilul său, cu lucrurile pe care le-a considerat interesante. Ei sunt Mihai Mironică, Andru Nenciu, Alexandru Enciu, Dan Pavel, Cătălin Andrei, Mihaela Simion, Cezara Paraschiv, Florin Caramavrov, Adrian Costeiu și Bogdan Hofbauer. Într-o ordine absolut aleatorie, așa cum sunt și textele ce urmează.

Dacă totuși vreți un clasament, vă invit să votați în sondajele de mai jos, înainte de a lectura textele.

Pentru a citi, este suficient să dați scroll cu mouse-ul de-a lungul textelor. Sau cu degetul pe ecran. Din sumarul urmator puteți alege direct textul pe care vreți să-l citiți, iar apoi să vă întoarceți la el cu săgeata din stânga jos. În fine, puteți parcurge cu săgețile și galeriile foto sau materialele video.

Lectură plăcută! La mulți ani! Și la mai multe performanțe în 2016!

Campioana pe care o asteptam din copilarie

de Mihai Mironica

Cand eram mic, adorabila expresie, foarte des auzeam la jurnalele de stiri, pardon, la Telejurnal, despre o romanca exotica. Avea un nume care combina Balcanii cu America, Virginia Ruzici, si obtinea victorii intr-un sport in care ma initiam si eu la gardul la care bateam mingea langa un anume Andrei Pavel, amicul de la a intaia E. Pe vremea aceea, TVR, postul care avea 100% cota de piata pe cele doua ore de seara in care emitea, probabil ca nu prea avea imagini de pe la turneele din toata colturile lumii pe la care Virginia Ruzici obtinea victorii. Si atunci folosea mereu o poza cu care ilustra stirea. O fotografie cu Virginia in plin efort in timp ce lovea mingea. Avea o fata chinuita, chinul fiind accentuat de nuantele alb-negru ale fotografiei O fotografie care m-a urmarit mereu, cu jucatoarea care castiga, indarjita, meciuri prin toata lumea.

Peste ani, in epoci cu televiziune color si fragmentare a pietei vizuale, au aparut alte jucatoare mari precum Irina Spirlea si Ruxandra Dragomir. Dar niciuna n-a reusit sa-mi reinvie magia urmaririi peregrinarilor unei jucatoare romane de tenis prin lume insotita de acea poza alb-negru a chinului victorios.

Simona Halep a incheiat cel mai bun an al carierei sale de pana acum. Un an in care Simona a reusit sa combine ca nimeni altcineva extraordinarul si contestarile. Simona n-a reusit sa triumfe la mari turnee, castigarea primului sau trofeu de Grand Slam ramane o himera si la 24 de ani, dar a terminat pe locul doi in lume, depasita doar de aceasta Serena Williams care deja nu mai concureaza cu prezentul, ci cu istoria. Cu abilitatea sa de a rezista pe o asemenea pozitie formidabila in topul mondial fara a reusi succese stralucitoare de etapa, Simona mi-a adus aminte de sezonul in care Keke Rosberg, tatal actualului vicecampion mondial de Fomula 1, Niko Rosberg, castiga titlul suprem obtinand o singura victorie de etapa. Cam ca Simona, cu unicul sau succes eclatant la Indian Wells. Doar ca romanca nu a iesit la finalul anului "decat" vicecampioana mondiala.

Victoria Simonei cu fostul lider mondial, Azarenka, la US Open, a fost cel mai intens spectacol sportiv produs de un roman in 2015, alaturi de triumfurile aducatoare de dureri de inima ale handbalistelor de la Mondial. Cu Simona, romanii au experimentat cel mai ingrozitor roller coaster, plonjand abrupt din varful euforiei de dupa victoria cu Viktoria din Bielorusia pana in abisul umilintei traite cu Flavia Pennetta in semifinala de la US Open.

Se incheie un an in care multi dintre noi ar fi vrut un nou set de operatii "estetice" in cazul Simonei, prin care sa i se lungeasca picioarele, bratele, sa fie dusa pana pe la 1.85, totul asezonat cu inca 10-15 kg de masa musculara in plus. Nu li se va indeplini dorinta. Simona va ramane acelasi ghem de energie care lupta ca nimeni altcineva pentru fiecare ghem. Este imaginea imperfectiunilor noastre, nu are cele mai bune servicii, asa cum Romania, in general, nu ofera servicii ca in Occidentul la care tanjim. Dar are un rever teribil de ireverentios, o dreapta care o ajuta sa fie si mai echlibrata, dar si imprevizibila in joc, o miscare uluitoare in teren si antrenor strain cum au cele mai frumoase echipe ale Romaniei in 2015, cea feminina de handbal si cea de rugby. Cu tot acest arsenal, vom urmari cu sufletul la gura lansarile de rachete ale Simonei catre toate tintele adverse si in 2016.

Je m'appelle calificare

de Catalin Andrei

- Grupa a fost slaba.
- Poftim? A fost echilibrata.
- Nooo, va zic eu, Romania a dominat-o sa para slaba.
- I-am subordonat, vrei sa zici, no?
- Ba nu, a fost mediocra, ma, ce va mai tot ambalati asa.

Iordanescu si vanatorii de fantome. Un titlu expirat de film pentru un fotbal de canapea intre doua reprize de somn. In timp ce marii actori destinati filmelor de sute de milioane de euro de la Hollywood erau adversari pe viata si pe moarte in scene de curse cu Bale si Hazard sau lupta corp la corp intre Neuer si Lewandowski, marele dusman al Romaniei a fost extras dintr-o urna in care asteptau nesansa, relatiile romano-maghiare, azilul de batrani Grecia, Insulele Feroce, Finlanda - unde fanii inca mai dau scroll-down sa-l vada pe Litmanen – si Lafferty, golgheterul fara nicio stralucire al Irlandei de Nord.

Am avut doi selectioneri. Un tricou facut mare de Hagi, abandonat de Mutu, transformat in comedie de Florescu si retras in anonimat pe banca de rezerve. Un unic atacant de turnee finale ramas fara contractul cu o echipa oarecare din Turcia. Am avut rezerve daca sa-l aducem pe Budescu, dar ca in orice film, decizia decisiva vine mereu in ultimele 20 de minute si tot scriptul se da peste cap intr-o explozie de efecte speciale demne de IMAX. Nachos, careva?

Am acceptat ca fotbalul arabilor nu e chiar atat de rau. Criteriile parametrilor au fost acordate la ritmurile in care Sanmartean se serpuieste printre adversari. In care Dragos Grigore poate sa il schimbe la marcaj pe Zlatan cu atacanti demni de Al Bundy. Si sa nu uitam de fotbalul din B. Adica Bulgaria. Precum un posesor de masina de firma la mana a doua cu placute de Varna pentru a plati taxe mai mici, Romania a cautat solutii dintr-un campionat in care DNA-ul lor inca nu si-a anuntat candidatura la titlu.

Moti si-a luat si manusile de portar in geanta. Keseru, golgheterul de Razgrad, si-a epuizat golurile pentru nationala. Prepelita a continuat sa dea casting pentru Marvel si DC Comics in noul rol al omului invizibil. Inainte aveam “icons” atunci cand intrau in teren. Acum am avut iconite, matanii si asi de pica in maneca.

Au mers? Au mers. Dupa trei meciuri, si Piturca a mers mai departe. Era momentul schimbarii promis de era post Sandu la FRF. Victoria de retragere a lui Marica din fata Greciei a dat startul preliminariilor. Gol in minutul 10, din penalty, eliminare (ca Hagi, ca Zidane, no?) in minutul 53. A fost ultima prezenta a lui Marica la nationala. S-a accidentat, a ramas fara club, s-a suparat ca nu a fost singurul atacant fara contract din afara Gibraltarului neconvocat in preliminariile pentru Euro, iar acum spera sa-si gaseasca echipa sa prinda un bilet last-minute catre Franta. Dar asta este deja un spin-off.

Cu Piturca pe banca am facut 1-1 acasa cu Ungaria. Golul lui Rusescu pe un National Arena arhiplin declansa o nebunie de nedescris. Fericire autorizata de ISU. Dzsudzsak egala cu 8 minute inainte de final, iar noi incercam sa privim optimisti startul grupei. Era era o tragedie. Nu am pierdut. A urmat Finlanda, iar omul comparat ca executii in trecut cu Adi Ilie, Bogdan Stancu, dar fara clasa Cobrei, a devenit golgheterul roman al preliminariilor din acel moment cu o dubla in deplasare. Era etapa a treia si ultima pentru Piturca. Gata, vine Generalul. La loc comanda.

Iordanescu tragea de Lucescu. Lucescu dadea sfaturi in vestiar. Ahmetov ne anunta din Donbass sa ne luam gandul de la antrenorul sau. Romania juca cu Irlanda de Nord in al patrulea meci, iar Papp avea sa devina erou cu o dubla intr-o partida in care Sanmartean ne reamintea cat de mult ne-a lipsit genul asta de jucator in ultimii 15 ani.

Apoi a intrat in joc Keseru. Victoria chinuita si fluierata de la Ploiesti cu Insulele Feroe ne lansa ca favoriti pentru calificarea la Euro 2016. Al doilea turneul final dupa retragerea lui Hagi si primul dupa 8 ani de asteptare. Dar suporterii nu erau multumiti. Iordanescu ii refuza locul lui Budescu la nationala langa Sanmartean, in timp ce echipa avea sa devina cea mai buna defensiva din Europa cu, foarte probabil, cel mai anost atac de pe continent.

0-0 cu Ungaria, Grecia si Irlanda de Nord si 1-1 cu Finlanda, in care Hoban a marcat in ultimele secunde, au fost urmatoarele patru rezultate ale Romaniei din preliminarii. Doar 2 goluri marcate in 2015 si doua primite in preliminarii au facut ca aceasta echipa sa fie comparata cu Grecia din 2004, cand a castigat Euro. In tara, doua idei imparteau fanii: “Ce sa facem noi la Euro cu jocul asta?” si “Dar nu mai bine la Euro, chiar si asa, decat un alt turneu ratat?” Urma ultimul meci, cu Feroe.

Finalul i-a apartinut lui Budescu, precum un erou renegat al filmelor americane chemat sa rezolve lucrurile cum numai el poate, un jucator fantastic in ultimul an si jumatate la Astra pentru care nationala parea un vis interzis. O reeditare a filmului trait de Sanmartean cu Piturca selectioner. Dubla lui Budescu din Feroe si golul de pe final al decarului Maxim, o fantoma la Stuttgart si rezerva la nationala, au adus calificarea asteptata de atatia ani de Romania, alaturi de Irlanda de Nord si Ungaria. O grupa modesta a trimis trei echipe la Euro 2016.

Am inceput preliminariile cu Piturca selectioner si le-am incheiat cu Iordanescu, antrenor care a tinut in teren jumatate dintre fotbalistii mosteniti de la predecesorul sau. Tatarusanu, Chiriches, Grigore, Rat, Pintilii si Hoban au fost numele cele mai constante din aceste preliminarii, Florin Andone a devenit o solutie pentru Euro, Sapunaru si Marica viseaza si ei la sansa lor in Franta, Pantilimon si Silviu Lung jr ofera una dintre cele mai solide banci de rezerva pe postul de portar din ultimii 20 de ani la nationala, iar revenirea lui Gardos dupa o accidentare lunga ar putea ajuta o aparare si asa betonata in preliminarii.

Euro 2016 va insemna insa sansa ca Sanmartean sa straluceasca acolo unde nu mai visa niciodata sa ajunga. Poate fi momentul lui Budescu, posibil retras si el intr-un climat calduros pana la Euro, sa demonstreze ca ramane un supertalent, poate fi momentul de trezire pentru un Marica, pentru un Chipciu, poate sa-l readuca pe Torje la momentul in care Udinese avea motive reale sa-l considere un inlocuitor pentru Di Natale, poate fi locul unde Keseru va vorbi, cu adevarat, fotbal.

Euro 2016 e momentul sa jucam fotbal, daca pana acum nu am facut decat sa-l dejucam.

Chinezul Ta Na Se, “Zidane” San Martin, Al Budescu, Al Grigore, “neamtul” Maxim, fotbalist care intra pe scurta lista a somerilor din Germania, Sir Gardos si Sari! Pantilimon – cu totii asteapta acum momentul in care portile de pe Stade de France se vor deschide, imnul va canta, arena va tremura cu zeci de mii de fani pe scaune, Euro va incepe. Debutam cu Franta. Allez!

Livin' la "tripla" loca

de Dan Pavel

2015 a fost si anul recordurilor in fotbalul romanesc. Poate suna bizar, intr-un mediu parca mai lovit ca niciodata, dar sezonul trecut a consemnat o performanta nemaiatinsa pana acum. Pentru prima data, o echipa romaneasca a reusit sa castige trei trofee interne intr-un singur sezon: titlul, Cupa Ligii si Cupa Romaniei.

Costel Galca a condus Steaua catre castigarea celor trei trofee puse in joc, iar modul in care a reusit acest lucru a fost parca inca o pata de absurd intr-un fotbal plin de situatii surpriza. In campionat, Steaua a terminat turul detasata de pluton, cu un avans considerabil fata de principalele urmaritoare.

O cursa cu un singur alergator, care tocmai ca intr-o intr-o gluma de neinteles, era cat pe ce sa ajunga la linia de finish pe locul al doilea.

Refuzul patronului de a investi in transferuri, plecarea unor jucatori cheie, ca Sanmartean, Szukala sau Keseru, dar si tarcoalele lui Laurentiu Reghecampf l-au adus pe Galca in situatia de a rosti o fraza memorabila intr-una dintre conferintele de presa de iarna trecuta: “Sper ca Dumnezeu sa ii lumineze mintea patronului si sa faca ceea ce trebuie pentru echipa, adica sa transfere jucatorii pe care i-am cerut.”

Becali ii stabilise deja soarta antrenorului. Galca era si el constient de ce se va intampla: Steaua nu avea de gand sa ii prelugeasca intelegerea, indiferent de performantele inregistrate la finalul sezonului.

Iarna trecuta a adus pentru Steaua si ceea ce multi au catalogat a fi “inceputul sfarsitului” – conflictul cu Armata – astfel incat misiunea lui Galca a fost extrem de dificila in retur, in ciuda avantajului consistent din clasament.

ASA Targu Mures s-a apropiat etapa de etapa de Steaua si a reusit sa treaca pe prima pozitie cu cateva runde inainte de final. Titlul s-a jucat – ce paradox! – acasa la Marius Sumudica. Antrenorul Astrei a strans din dinti, s-a strambat si a ramas probabil si cu un gust neplacut dupa o victorie in fata ASA-ului si in favoarea Stelei, ca o muscatura dintr-o mare lamaie, una care a inlaturat totusi orice urma de greata pentru finalul de sezon. Sumudica s-a bucurat ca un nebun la fiecare gol pe care Astra l-a marcat pentru echipa lui Galca, iar titlul a mers, pentru treia oara la rand, in vitrina Stelei.

Pe 20 mai, Steaua a castigat trofeul Cupei Ligii dupa 3-0 in finala cu Pandurii, iar 11 zile mai tarziu a invins cu acelasi scor Universitatea Cluj, in fata unei asistente de aproape 40.000 de spectatori pe National Arena.

Galca s-a bucurat moderat, retinut chiar, la fiecare medalie primita pentru un sezon chinuitor, dar reusit. In ciuda tuturor problemelor de care s-a lovit, Galca a ramas in istoria fotbalului romanesc cu performanta celor trei trofee castigate intr-un singur sezon.

Dupa plecarea de la Steaua au urmat luni bune cu o intrebare fara raspuns: cum de un antrenor care tocmai a castigat tot ce se putea in fotbalul romanesc nu isi gaseste un alt angajament? Galca a asteptat rabdator, iar rasplata i-a venit la jumatate de an de la “tripla”: fostul antrenor al Stelei a primit un contract in La Liga, tocmai la echipa care l-a adoptat si i-a oferit poate cea mai frumoasa perioada din cariera de fotbalist, Espanyol Barcelona.

Cea mai buna echipa din Romania

de Adrian Costeiu

Argint la Mondialul din 2005 si bronz la Europeanul din 2010. Nicio echipa din Romania nu se poate lauda cu un palmares la fel de bun precum nationala de handbal feminin. Insa in ultimii patru ani, luna decembrie a fost una trista pentru fetele noastre. Romania n-a urcat mai sus de locul 9 la turneele finale la care a participat, iar esecul parea sa fie unul sigur si in Danemarca, la Mondialul din 2015.

Infrangerile cu Spania, Norvegia si Rusia din grupe au scindat fanii, dar si specialistii, criticile fiind extrem de dure, din cauza jocului mediocru prestat in aceasta faza a competitiei. Iar cand in optimi adversarul era chiar campioana mondiala en-titre, Brazilia, fetele erau cu bagajele ca si facute pentru a se reintoarce devreme in tara.

Ceva s-a intamplat, insa, imediat dupa meciul cu Rusia. O mini-sedinta tinuta doar de jucatoare, o idee care face minuni in sporturile americane pentru echipele care nu au rezultate, a schimbat total perceptia fetelor privind turneul din decembrie. „Pentru cine jucam noi? Pentru noi!”, a devenit un slogan care ar trebui memorat de alti sportivi, iar „tricolorele” au intrat pe teren mai motivate decat oricand, cu o dorinta de a sterge cu buretele impresiile din meciurile trecute. O victorie neasteptata cu Brazilia a dat semnalul ca „se poate”. Urma un test si mai greu, cu Danemarca, tara gazda. A fost meciul care le-a descatusat pe fetele lui Tomas Ryde, omul care a privit calm, cu ochi de gheata, de pe banca performanta fetelor. Semifinala cu Norvegia avea un laitmotiv senzational: o revansa mult asteptata, dupa 15 ani in care nordicele ne-au batut la fiecare meci oficial. Dupa 60 de minute, scorul era egal, insa norvegiencele au fost mai puternice in prelungiri. Credeati ca visul s-a terminat aici? Nici gand! Dupa unul dintre cele bune meciuri din ultimii ani, Romania a cucerit medalia de bronz la Mondialul din Danemarca, invingand clar Polonia in finala mica, 31-23. A fost a treia medalie cucerita in ultimii 10 ani de nationala Romaniei, o medalie care deschide drumul spre o potentiala participare la Jocurile Olimpice, Romania urmand sa se bata pe doua „bilete” la Rio cu Danemarca, Muntenegru si Uruguay.

Nimic nu ar fi fost, insa, posibil fara Cristina Neagu. Fara indoiala, Neagu se poate bate la titlul de „sportiva anului” cu Simona Halep, datorita performantelor sale fabuloase. Iar reusitele sale sunt cu atat mai speciale cu cat Neagu a fost aproape sa isi incheie cariera din cauza unor probleme la umarul drept, cel implicat in aruncarea fabuloasa, care au scos-o din circuit un an si jumatate.

In urma cu doi ani, Neagu declara ca nu isi doreste nimic altceva decat sa fie sanatoasa. Iar odata cu plenitudinea fortelor, interul lui Buducnost a facut un 2015 fabulos. Nu a pierdut niciun meci cu echipa de club, care a castigat Liga Campionilor, iar la Mondialul din Danemarca a castigat titlul de „cea mai buna jucatoare”, dar si de golghetera a turneului, cu 63 de goluri marcate in noua meciuri.

La 27 de ani, Neagu e, cu siguranta, din nou cea mai buna jucatoare a lumii, avand sanse majore sa isi treaca in palmares a doua Liga a Campionilor din cariera, dupa ce a pierdut primele doua finale, una cu Oltchim, cealalta cu Buducnost.

Grupele europene, prea mult pentru un fotbal falimentar

de Florin Caramavrov

Eşecul echipelor româneşti din preliminariile cupelor europene este logic, ţinând cont de falimentul fotbalului intern românesc, cu echipe în insolvenţă, jucători neplătiţi şi lipsa de viziune managerială pe termen lung.

Obişnuiţi de atâţia ani cu Steaua în grupele Champions League sau Europa League, ne-am spus că ar putea să meargă şi acum, deşi sesizasem subţirimea transferurilor din această vară. Singura echipă care îşi păstrase un lot echilibrat era Astra.

Nu aveam mari speranţe în FC Botoşani, o debutantă în cupele europene, şi poate nici în ASA Tg. Mureş, ţinând cont de transformările de după plecarea lui Dan Petrescu şi de adversarul, Saint Etienne, care venea din puternicul campionat al Franţei. Iar cele două au şi părăsit rapid competiţia.

Capitolul Steaua este unul aparte şi voi insista asupra lui. Lotul pe care l-a avut Gâlcă la dispoziţie a fost unul dezechilibrat pe mai multe posturi. Plecările importante de la jumătatea campionatului trecut, care o puteau costa pe Steaua chiar titlul, au rămas neacoperite. Jucători ca Bourceanu şi Tamaş au venit doar cu numele, pentru că ei nu au mai putut juca la o capacitate acceptabilă din cauza unor accidentări anterioare transferului sau, în cazul fostului dinamovist, şi din cauza neseriozităţii sale. În plus, nici celelalte transferuri nu au adus plusuri semnificative.

Jucând la cacealma, fără să investească, deşi ar fi putut câştiga poate de 5-6 ori mai mult decât suma pe care ar fi dat-o pe nişte transferuri decente, Becali a pierdut mai întâi cu Partizan şi a ieşit din Ligă, iar apoi cu Rosenborg, ratând şi banii din Europa League.

Cât despre Astra, şi-a arătat limitele în deplasarea de la Alkmaar, când i-au lipsit 10-15 minute de concentrare pe final. Dar calificarea nu s-a pierdut neapărat pe final, ci mai mult din cauza lipsei de curaj ofensiv pe parcursul partidei din Olanda.

România a rămas fără echipe în grupele cupelor europene, dar, ce e mai grav, nici perspectivele pentru anul următor nu sunt prea luminoase. Cu Ioan Niculae în puşcărie, cu Becali ieşit de acolo şi pus pe un profit mincinos, dar şi fără alte echipe cu pretenţii solide europene, ne va fi foarte greu să ajungem şi la anul acolo unde fotbalul contează cu adevărat. Şi ca imagine, şi financiar.

Un bronz cat un aur

de Mihaela Simion

A fost un an de cotitura pentru gimnastica romaneasca. De la verificarea de la Campionatele Europene, pana la Mondialul din Glasgow, unde echipa feminina a Romaniei a ratat calificarea in finala si pe cea de la Jocurile Olimpice pentru prima data in istorie, performanta Larisei Iordache, bronzul la individual compus, a capatat o tenta aurita.

Ghinionul locului 13

Ziua de 23 octombrie 2015 a inceput cu sperante pentru toti fanii gimnasticii, dar nu numai. Dupa o prima jumatate de an in care rezultatele romanilor au confirmat situatia deplorabila in care se afla sportul, lumea se pregatea pentru inca o reprezentatie de exceptie a tinerelor care le calca pe urme Nadiei Comaneci, Laviniei Milosovici, Simonei Amanar sau Andreei Raducan.

ar ziua de 23 octombrie 2015 s-a incheiat cu tristete si dezamagiri. Cu ratarea calificarii in finala mondiala si in cea olimpica, pentru prima data in istoria gimnasticii romanesti. Cu niste fete care nu s-au putut opri din plans, care au fost puse la zid si au trebuit sa suporte criticile celor din jur.

"Colapsul incredibil al României chiar de la prima subdiviziune de concurs a umbrit tot ce a urmat"

Demonstratie de forta in stil romanesc

Insuccesul din ziua calificarii a avut si o parte pozitiva care s-a vazut sase zile mai tarziu, pe 26 octombrie. Cand Larisa Iordache a aratat ce inseamna sa fii campion, adica sa transformi lacrimile de tristete in lacrimi de bucurie. In finala de la individual compus, liderul echipei feminine de gimnastica a incheiat pe locul trei, obtinand o pretioasa medalie de bronz si respectul intregii lumi, dupa ce a vazut-o izbucnind in plans la finalul concursului.

S-a refugiat in bratele unui membru din staff-ul tehnic, a doua ei familie si cea care intelege cel mai bine cate sacrificii a facut pentru prezenta la aceasta editie a Campionatelor Mondiale.

“Dupa doar 2 luni de pregatire, cu antrenamente si concursuri, am reusit sa ma adun. Lupta de zi de zi cu mine, corpul voia ceva si mintea spunea stop, «nu pentru că nu poti, ci pentru ca nu iti dai voie sa o faci» sau «tu detii controlul», asa cum mi-au spus oamenii dragi. Ei au fost minut de minut alaturi de mine si fara sustinerea lor nu puteam face asta!"

S-a bucurat de acest rezultat cu o sinceritate reala, care i-a dat putere sa zambeasca si sa aprecieze la adevarata valoare medalia de care avea atat de multa nevoie atat ea, cat si gimnastica romaneasca. Deoarece a demonstrat ca se poate. Chiar si dupa o dezamagire. Chiar si atunci cand putini mai cred in tine.

“Wow... Imi este inca greu sa pot spune ceva. Sa pot fii fericita in adevaratul sens al cuvantului”, scria Larisa la cateva ore dupa ce a urcat pentru a doua oara consecutive pe podimul mondial de la individual compus, bronzul alaturandu-se argintului pe care l-a castigat cu un an in urma.

2

“Bucura-te si ofera-i gimnasticii culoare”

"M-am hotarat ca azi este o zi in care trebuie sa fiu calma si sa ma bucur de ceea ce am si ceea ce pot face :)”, a povestit Larisa pentru suntemcuvoi.ro. Si asa a facut. A fost suficient pentru aceea zi, pentru acest an si pentru motivatia necesara unui 2016 perfect. In care sa obtina calificarea la Rio alaturi de fete, iar in vara sa se bucure de ceea ce ii place sa faca cel mai mult: gimnastica.

"Tot timpul vreau mai mult. E doar bronz. Pot sa fiu si mai sus"

Masa de sub picioarele fetei care dă greutate sportului românesc

de Andru Nenciu

Și timpul a stat în loc. Prosoapele s-au ghemuit în cutia de lângă arbitru. Mingea s-a cuibărit în palma Elizei. Și spectatorii au început să aplaude sacadat.

Samara tocmai meșterise o capadoperă. În sala din Ekaterinbug cucerise primul titlu european din carieră la simplu. Și, cu argintul de la echipe și cu cel de dublu la degetul mic, a făcut cel mai important salt al carierei. Masa a trepidat sub tălpile Elizei, iar țarcul a devenit neîncăpător. Sub strălucirea blițurilor a ridicat pumnul stâng spre cer, iar imaginea a făcut înconjurul lumii.

O zi obișnuită de toamnă devenea una de referință pentru sportul românesc. Fata a cărei privire abia ajungea la nivelul mesei în anii 90 avea lacrimile gata să izbucnească. E aceeași fată care se hrănește cu tiki-taka. Sau țaca-țaca. E constănțeancă plină de reacție, cu îndemânare, cu o veselie contagioasă și cu o ambiție de nebănuit. Operată la genunchi în urmă cu un an, eleva lui Viorel Filimon a început la finele anului trecut o cursă nebunească. S-a pregătit cu un trainer personal în sală, și-a oțelit gambele pe plajă și a făcut antrenament de legiune străină în valurile mării.

Știa că taraflexul din sălile lumii așteaptă să-i ponteze pașii, știa că ochii oblici sunt ațitiți asupra revenirii ei. Eliza e un om obișnuit care dă greutate sportului românesc. Și-a ales prăjitura sufletului ei, tenisul de masă, când alte mogâldețe încă își coafau păpușile, și ajuns nu numai să nu stea în poziția ghiocelului în fața asiaticelor. Le strică ploile când le e vremea mai frumoasă și a reușit să fie unica jucătoare născută în Europa prezentă între cele 16 sportive de la Turneul Campioanelor.

Eliza (loc 20 în clasament mondial) a spus “nu” de fiecare dată când o națiune cu bani mulți a vrut să o naturalizeze. Eliza ne-a chinuit plăcut și în 2015 și ne-a provocat acea oboseală oculară dătătoare de speranță. Eliza se motivează după fiecare punct tot rostind un “ȘIO” care-i vine din suflet. Eliza merge și azi la antrenament în Constanța tot pe jos. Împarte câte o felide cozonac la bătrânii nevoiași de pe stradă. Și le duce seturi întregi de mingi viitorilor ași din școala la care România impresionează.

Și timpul a stat în loc. Doar pentru puțin timp în această perioadă a anului. Șortul și tricoul s-au ghemuit în șifonierul de acasă. Mingea din plastic și-a tras sufletul în ghiozdanul mov al Elizei. Iar noi, spectatorii, aplaudăm. Aplaudăm un an minunat al Samarei și al tenisului de masă românesc.

Comparatia interzisa

de Bogdan Hofbauer

Fara parca! Chiar niciodata la o Cupa Mondiala de rugby nu s-a vorbit atat de mult de Romania. Nici in tara si nici in lume. In lume a dat bine; in tara, nu. E OK si asa.

Afara, Romania a fost laudata ca vesnicul frumos pierzator. Femeia frumoasa, dar nefericita. Medicul bolnav. Profesorul care nu stie sa trimita SMS. Ceva imperfect, dar perfectibil. In tara, rugbystii au fost insa bagati la gramada cu fotbalistii. Si au iesit rau.

Cu ce ramanem de la mondialul de anul asta din Anglia? Da, amaratele alea de cifre sunt singurele care rezista in timp. Si nu e putin lucru: cei mai multi spectatori la un meci de Cupa Mondiala la Romania – Irlanda s-au adunat. Sa lasam vrajeala ca au venit doar pentru irlandezi! Si Noua Zeelanda a jucat pe Wembley si n-a mai venit atata lume.

Romania a reusit si cea mai spectaculoasa intoarcere de scor! De la 0-15 cu Canada. A castigat! Pai si cine i-a pus sa fie condusi cu 15-0? Hai nu mai fiti carcotasi! Romania a fost data de exemplu. Lumea civilizata a rugby-ului (pleonasm?) a apreciat victoria Romaniei. Orice revenire e admirabila. Si parca prea ne-am plictisit sa observam mereu acele caderi pe final tipic romanesti. Uite ca o echipa romaneasca a si revenit!

Hai, mai, ca a fost frumos! Toata lumea l-a aplaudat pe Surugiu cand si-a cerut iubita de sotie pe Wembley, dupa meci. A fost chiar simpatic. Si ce daca a plans? Nu, baietii aia n-au fost ca niste domnisoare! Secundului Tincu i-a murit mama in timpul mondialului si a preferat sa-si planga in pumni printre straini decat sa mearga in tara la familie.

Da, au mai plans si la imn! Dar l-am vazut plangand ca un copil si pe antrenorul Argentinei dupa semifinala dureroasa cu Australia. La cativa pasi de Maradona, si el inlacrimat. Si daca plangi la imn ce? Inseamna asta ca esti slab? Revedeti flegma lui Benzema dupa Marseilleza de la fotbal ca sa aveti termen de comparatie.

Uite, oricum o dam, tot la fotbal ajungem. Romania in primele 24 la europeanul de fotbal sau Romania in top 16 mondial la rugby? A fost intrebarea toamnei. La fel de tampita ca cea din copilarie – pe cine iubesti mai mult, pe mama sau pe tata? Ce-a fost mai util Windows 95 sau Nokia 3310? Pauza de gandire…

Rugby-ul e alt tip de sport. Eu il aseman cu suta de metri. Tipul care e al 16-lea din lume la sprint, poate ajunge pe 8 intr-o zi buna sau poate pica pe 25 intr-o zi proasta. Dar nu-l va bate pe Bolt niciodata! Surprizele sunt permise doar la o anumita scara. Minunata Japonie a batut ea Africa de Sud, dar tot n-a trecut de grupe. In schimb, Africa de Sud a fost oprita doar in semifinale de Noua Zeelanda 2015, cea mai mare productie creata vreodata in rugby.

Ce sens are sa-i compari pe baietii care castiga o mana de bani cu Maxim, Marica sau Chiriches? Cum sa primesti aceleasi raspunsuri si de la simpaticul batranel galez, dar si de la mereu depasitul Iordanescu? De ce sa-i punem fata in fata pe Budescu, Sanmartean si Chipciu cu unii tipi plini de sudoare care in urma cu cativa ani erau mecanici auto sau munceau la taiat de lemne?

Doar ca sa-i facem de ras pe cei de la fotbal?

Horia Tecău și anul celor trei de “Da!”

de Cezara Paraschiv

Cel mai bun sezon al carierei lui Horia Tecău a stat sub semnul magicului număr trei, alături de olandezul Jean-Julien Rojer.

O vorbă veche de când lumea spune “a treia oară-i cu noroc”, dar pentru Horia, succesul în turneele de Mare Șlem, în proba sa de bază, a refuzat să vină la cea de-a treia finală jucată (Wimbledon 2012). În anul în care constănţeanul a schimbat prefixul vârstei, de la doi la trei, soarta – cum ar spune unii, munca, pasiunea, plus o chibzuire exemplară combinată cu gândirea strategică dezvoltată în paralel cu maturizarea întregului joc – i-au pus în buzunar rezultate de excepție. Totul înlănțuit într-un domino al consecințelor, între care strălucesc trei reușite.

Astrele s-au aliniat pentru Tecău la Wimbledon, turneu care i-a frânt ceva în suflet la fiecare dintre cele trei finale consecutive pierdute alături de Robert Lindstedt (2010 - 2012). Dar traseul a fost aspru: tabloul i-a aruncat în cale tot ce a avut, de la un prim tur practic anulat de accidentarea adversarilor după nici două schimburi de terenuri, la meciuri de infarct în fața unor adversari care au preluat inițiativa, până într-acolo încât, pentru o fracțiune de moment, Tecău și Rojer nu mai ancorau visul titlului decât cu trei degete încleștate cu îndârjire de marginea prăpastiei.

Călit de același turnir care l-a dus și pe Nadal spre titlu în 2008, în finala-monument cu Federer, după ce cu un an înainte “Matadorul” rămânea împietrit în vestiar, cu lacrimi grele pe obraz după ratarea titlului, Tecău a dus o luptă dublă față de Rojer: una pe teren și una cu fantomele trecutului. Dar cel mai greu traseu din carieră spre ultimul act la Wimbledon l-a întărit pe Horia. Nimic n-a fost prea mult în 2015. Chiar dacă șaisprezecimile au lansat în loc de săbiile maestrului-aruncător din arena circului - o minge de meci pentru rivali, iar izbăvirea favoriților 4 în cel mai lung meci jucat de Horia la Wimbledon a venit doar după un decisiv de 100 de minute (15-13)! Chiar dacă după acea revenire de la 0-2 la seturi, a mai venit și un duel crâncen cu fostul partener Florin Mergea, încheiat cu un alt decisiv, 13 – 11.

Horia a ajuns senin, sigur pe el la marele rendez-vous cu istoria din finala de sâmbătă și a făcut uitată eticheta care îl urmărea ca o tinichea - “triplu finalist la Wimbledon”, luând primul titlu de Mare Șlem la dublu, în "leagănul sportului alb".

Tecău nu s-a oprit. S-a trezit din beția succesului de la Wimbledon cu privirea pironită în sus și cu un gând fix: numărul unu mondial. A calculat mai atent ca niciodată fiecare pas alături de “Juls”, cel pus la încercare de o accidentare spre final de an. Planul a funcționat și românul Horia s-a cocoțat în fotoliul de lider mondial.

Cum? E de pus în seria “că de n-ar fi, nu s-ar povesti”: Horia și Juls le-au luat în 2015 coroana fraților Bryan nu doar matematic, în ierarhia dată de computer, ci și simbolic, pe teren. Numărul unu s-a decis în meci direct, din nou la Londra - la Turneul Campionilor, iar Tecău și Rojer au tras primul glonț mortal în armura gemenilor americani, învingându-i în premieră în carieră.

Așa, la final de 2015, Horia Tecău poate să strige în gura mare: “Da, am câștigat la Wimbledon!”. Și: “Da, sunt numărul unu!”. Și: “Da, în sfârșit i-am învins pe frații Bryan”.

În cautarea arcei pierdute

de Alexandru Enciu

Canotajul românesc încheie anul 2015 sub semnul paradoxului. Cel de-al doilea sport ca pondere în istoria olimpică a României, după gimnastică, n-a strălucit în anul preolimpic, dar cu siguranță va fi între primele cinci federații (dacă nu chiar pe podium) atunci când MTS va centraliza rezultatele sezonului. Și nu este o poziție conjuncturală. În 2013 și în 2014, FR de Canotaj a fost numărul unu în țară, fără să fi avut vreun rezultat scânteietor, ca pe vremea lui Lipă, Ignat, Gafencu, Andrunache sau Susanu. De ce nu ar fi și acum la fel, mai ales în circumstanțe aproape identice!?

Canotajul a ridicat multe semne de întrebare în ultimul timp. Un sport care i-a obișnuit pe români cu ”barca de medalii” pare că răsuflă greu, apăsat de trecutul strălucitor. De unde acest recul? Ce-i lipsește? Unde s-a rupt lanțul performanțelor?

SISTEMUL. Este același: selecții în zona Moldovei, tineri cu parametri ideali aduși la Orșova sau la Năvodari. Cei mai buni sunt promovați ulterior la lotul olimpic de la Snagov, unde pregătirea se desfășoară timp de 11 luni din 12.

CONDIȚIILE. Mai bune ca niciodată. Atât federația, cât și MTS și COSR au stat cu inima și buzunele deschise pentru a soluționa orice doleanță a sportivilor. Au fost luate bărci noi, a fost reamenajată Baza de la Snagov, ba chiar s-a cumpărat un aparat de crioterapie numai bun să recupereze sportivele și sportivii după orele obositoare de vâslit.

MANAGEMENTUL. Și-a făcut datoria: le-a pus la dispoziție sportivilor toate ingredientele performanței. Lotul de canotaj a fost unul dintre puținele care nu au dus lipsă de medic și metode moderne de testare.

LINIȘTE SOCIALĂ. Mai toate sportivele sunt angajate la Dinamo și la Steaua. Nu au grija zilei de mâine.

Și atunci, unde-i problema? Citiți mai jos.

Cum a renunțat Cristina Grigoraș la sport

Canotajul, în special partea feminină, duce în prezent o acută lipsă de atitudine. Sportul acesta dur, al oamenilor arși de soare și de vânt, biciuiți de ploi și chiar de lapoviță, majoritatea cu spatele în piuneze, NU se face cu mofturi, cu văcăreli și cu geamantane pregătite, gata să fie scoase pe ușă la primul hop. Fetelor din lotul de acum le lipsește răutatea, ura față de ele însele. Pentru că trebuie să fii câine cu tine însuți să faci acest sport la nivelul de a deveni campion olimpic.

Pentru distincții mărunte există și rețete mai simple, dar pe cine interesează? Relevant pentru starea actuală de fapt din sânul lotului feminin: Cristina Grigoraș a renunțat la canotaj, la finele acestui an, spunând că nu mai poate! La numai 25 de ani! Cristina Grigoraș este triplă campioană europeană, vicecampioană mondială și obținuse în urmă cu doar câteva luni calificarea la Jocurile Olimpice de la Rio în barca de ”doi fără cârmaci”. Cine o va înlocui? Greu de spus...

Laureații anului: Gontaru și Aicoboae

Acestea fiind spuse, să trecem în revistă rezultatele anului. În 2015, ambarcațiunile tricolore au cucerit la nivel de seniori două medalii de bronz la Campionatele Europene de la Poznan – Polonia, ambele în probe feminine, doi fără cârmaci și 8+1. Evoluția de la Europene a prefigurat eșecul de la Mondiale. Nicio medalie, iar singurele performanțe au fost cele trei calificări la Jocurile Olimpice de la Rio. Două la masculin, Alexandru Palamariu și Cristi Pârghie (doi fără cârmaci), respectiv Andrei Toader Gontaru, Vlad Dragoș Aicoboae, Marius Cozmiuc, Adrian Damii (4 rame) și una la feminin, Laura Oprea și Cristina Grigoraș (doi fără cârmaci). Echipajul feminin de 8+1 a ratat calificarea directă și mai are o singură șansă la Regata de calificare de anul viitor, când se dau încă două locuri cotă.

Canotajul a avut însă și remarcații ei. Merită amintiți în primul rând doi tineri sportivi, Andrei Toader Gontaru și Vlad Dragoș Aicoboae. Cei doi au câștigat titlul mondial la tineret, în Bulgaria, și s-au calificat la Jocurile Olimpice de la Rio, în barca de 4 rame. Cei doi au împărțit de altfel primul loc în clasamentul FR de Canotaj pe anul 2015. Chiar și acest fapt spune multe despre situația canotajului românesc. Doi sportivi de la tineret sunt laureații anului.

Merită să amintim că Mondialul de tineret s-a încheiat cu trei medalii de aur pentru România, locul 4 în clasamentul pe națiuni, iar la Mondialul de juniori din Brazilia – Rio de Janeiro s-au obținut trei medalii: un aur și două de argint. Acestea sunt rezultatele care vor ridica FR de Canotaj în ierarhia ministerului.

Perspective 2016: barca de 8+1 alunecă spre JO

Ce perspective are canotajul românesc în 2016? La lotul feminin s-a întors antrenorul Mircea Roman, cel care a condus barca tricoloră spre ultimele mari victorii, însă nici măcar el nu este fachir, să rezolve problemele de efectiv peste noapte. Misiunea lui este să închege în câteva luni o barcă de 8+1 capabilă să se califice la Rio și apoi să încerce să o ducă în finala olimpică. Este foarte greu, în primul rând din motivele enumerate mai sus, dar și a crizei de efectiv. Roman are la dispoziție maximum 10 sportive.

Pronostic personal: barca de 8+1 va ajunge la Rio. Șanse de medalii: 20%.